Editura Lumen cauta lucrari stiintifice

Problema este că nu sunt tânăr. Am 68 ani, am fost profesor de matematică. Am publicat “Modelarea raţionalităţii …şi dincolo de fizică” şi în engleză pe site-ul University of New Mexico “Modellyng Rationality …and Beyond Physics”.
Am pregătite patru lucrări de antropologie filosofică dintre care vă propun “Adevăruri biblice confirmate ştiinţific”

GH. C. DINULESCU - CÂMPINA

ADEVĂRURI BIBLICE

CONFIRMATE ŞTIINŢIFIC

CUPRINS

PREAMBUL
MOISE
1. Oare, Cosmosul a fost creat?
2. Cosmosul şi legea hazardului
3. Cognoscibil şi incognoscibil
4. Separarea materiei de antimaterie
5. Apariţia corpurilor cereşti
6. Crearea sistemelor planetare
7. Vegetaţia, prima formă de fiinţare
8. Crearea animalelor mării şi ale văzduhului
9. Crearea animalelor terestre
10. Crearea fiinţei umane
11. Evoluţia, complementara creaţiei
12. Întruparea fiinţei umane – Adam
13. Acordarea liberului arbitru
14. A existat, cu adevărat, o gradină Eden?
15. Facerea femeii – Eva
16. Specia, dovadă a creaţiei
17. Tentaţia accesului la conştiinţa de sine
18. Parabola şarpelui
19. Cain şi Abel, fratricidul primordial
20. Diversitatea speciei umane
21. Cine ar putea fi Satan şi demonii?
22. Potopul lui Noe
23. Originea graiurilor
24. Sodoma şi Gomora
25. Prezenţa evreilor în Egipt
26. Rugul aprins
27. Prefacerea toiagului în şarpe
28. Cele zece „plăgi”
29. Despărţirea apelor mării
30. Câţi evrei au participat la „Exod”?
31. Chivotul legilor
32. Statul evreu – iniţial, stat fără teritoriu
BIBLIOGRAFIE

PREAMBUL
O hermeneutică raţionalistă asupra câtorva elemente semnificative din cărţile profetului evreimii, Moise, are drept ţel demonstrarea plauzibilităţii evenimentelor şi fenomenelor consemnate de acesta în lucrarea sa ştiinţifico – filosofică denumită Torah sau Pentateuh.
Dată fiind dificultatea demonstrării realismului scrierilor biblice, a apărut sintagma conform căreia veridicitatea acestora „nu trebuie confirmată de ştiinţă ci de credinţă”. Formula pare a fi un subterfugiu convenabil celor mai puţini capabili să dialogheze pe temele în speţă, dar şi un mod acceptat de cei care oricum nu ar fi capabili să înţeleagă nişte argumente raţionaliste. În realitate, apelul la credinţă înseamnă apelul la o treaptă superioară a ştiinţei, credinţa însemnând principii ştiinţifice consolidate, indubitabile, nu dintre acelea care au mereu nevoie de reevaluare.
Conştient de limitarea propriilor cunoştinţe, dar şi ale ştiinţei actuale, căreia îi spunem conformistă, autorul prezentelor reflecţiilor asupra unor informaţii şi fenomene consemnate de Biblie, pentru a se face înţeles, face apel la cele mai recente ipoteze ştiinţifice, unele dintre acestea încă nonconformiste. Se înţelege că este nevoit să contrazică, cu riscuri asumate, unele ipoteze consacrate, dar aceasta numai în măsura în care ipotezele respective au fost generatoare de paradoxuri, aporii şi colizii.
Caracterizarea unui comentariu, drept epistemologic, nu înseamnă că se delimitează de caracterul ştiinţific, din contră, un astfel de comentariu înseamnă inclusiv o abordare ştiinţifică, dar una consolidată, neparadoxală şi în cel mai înalt grad, logică. Motivul pentru care este de preferat termenul „epistemologie” în locul celui de „ştiinţă”, este acela care permite detaşarea de înţelesul de ştiinţă conformistă, aceea care are la bază doar logica bivalentă, prin natura ei, excesiv maniheică.
Cu privire la tema enunţată, este de constatat că ştiinţa actuală avansează, pentru crearea Universului, ipoteze generatoare de prea multe şi de neevitat, paradoxuri. Cea mai importantă ipoteză în speţă este resuscitata teorie a Big Bang-ului, care pe lângă importante defecţiuni de logică, generează şi paradoxul de neexplicat al concomitenţei contracţiei cu o puţin plauzibilă expansiune universală.
Teoria Big Bang, drept una din cele mai notorii teorii, poate fi falsă (chiar Einstein, cel care a fundamentat-o prin teoria Constantei Universale, a recunoscut că poate fi îndioelnică) chiar şi în virtutea faptului că are precedent în falsitatea altei teorii ştiinţifice celebre, mult timp considerată imbatabilă; modelul ptolemeic al Universului Geocentric.
Paradoxal este faptul că ştiinţa a emis ipoteze care se dovedesc false, deşi existau surse pentru care nu erau motive să fie socotite contestabile ci doar vinovat necunoscute. Este cazul ipotezei cu privire la modelul sistemului planetar geocentric al lui Ptolemeu, deşi în scripurile sumeriene era descris un sistem heliocentric care nu genera paradoxuri majore, sau de amintita teorie Big Bang, deşi Geneza descrie mult mai plauzibil, mai logic şi neparadoxal, atât crearea Universului cât şi a fiinţei.
Interpretarea epistemologică pe care se bazează considerentele ce urmează, foloseşte textul biblic cuprins în traducerile româneşti din 1938 de către „Societatea Biblică pentru Răspândirea Bibliei în Străinătate” şi al celei din 1982 aparţinând „Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române”. Motivarea unui atare procedeu, cel de alegere a variantei care pare mai plauzibilă în una sau alta dintre cele două traduceri, se justifică în ideea că astfel se poate interpreta mai corect sensul unor sinonime, preferate diferit, de cele două documente, şi după posibilităţi, se poate apela la o variantă mai veche aramaică, ebraică sau greacă.
Ideea că scripturile biblice nu pot fi înţelese “stricto sensu” este de la sine acceptată de toate religiile monoteiste, şi cu atât mai mult de către oricare dintre sectele care se declară creştine, fiecare dintre acestea considerând însă, că este în posesia interpretării corecte a scrierilor sfinte.
#Astfel, una dintre secte a “înţeles” că respectarea zilei a şaptea nu mai este obligatorie,
cum a fost la începuturi, şi aceasta chiar fără să ştie care şi ce este această zi . Nici nu poate fi vorba ca vreunul dintre cultele creştine să accepte că de fapt ziua a şaptea denumeşte perioada evoluţiei, consecutivă celor “şase zile” ale creaţiei, şi nu una din comunele zile ale săptămânii.#
Problema interpretării textului biblic este prezentă încă de la începuturi; vechii evrei, care studiau şi învăţau Tora (Torah), au transformat această scriere originală în ceea ce ei numesc Talmud-ul care în afară de textul original, conţine şi acea « explicitare », în baza metodei de interpretare pe care au numit-o “pesher”.
Şi mai brutală este separarea religiei faţă de ştiinţă (dar şi invers), lucru ce a făcut ca Biblia să fie privată de o interpretare într-o manieră raţionalistă, epistemologică, care ar fi fost în măsură să susţină ferm realismul faptelor consemnate biblic.
Chiar şi în aceste zile, orice încercare de înterpretare raţionalistă a scrierilor biblice poate fi acuzată de secularizarea sacrului, dar riscurile trebuiesc asumate pentru a atenua acea gravă colizie filosofică dintre ştiinţă şi religie, atât pentru a “vindeca” religia de presupusa fabulaţie, cât şi ştiinţa de păgânism.
O cale care pare rezonabilă este aceea de a vedea că scrierile biblice reflectă un fond real, deci raţional-universal, recunoscând că în acele începuturi biblice trebuie să fi existat indivizi (cei numiţi profeţi sau prooroci, cunoscuţi în epocă drept“văzători”), cu inteligenţă cel puţin egală cu a celor mai deosebiţi oameni contemporani cu noi.
Este foarte posibil, ca pentru raţionalism, unele afirmaţii biblice să pară fanteziste, însă dacă acesta, raţionalismul, nu a reuşit să ofere o paradigmă plauzibilă a genezei lumii, în timp ce monoteismul (dar şi alte religii) oferă una prin Biblie, este de datoria sa (a raţionalismului) să descopere şi să afirme (sau să infirme) demonstrat, caracterul real sau fabulard al informaţiilor biblice.
Conceptul raţionalist MESER este în măsură să găsească corespondent real al unora dintre afirmaţiile biblice, şi dacă nu a găsit acest lucru în mod biunivoc pentru toate situaţiile, recunoaşte şi posibilitatea ca raţionalismul bazat pe acea logică fundamentată, pe care un Edward De Bono o numeşte gândire verticală, să nu fi fost suficient de creativ în găsirea variantelor explicative alternative.
Este posibil ca în timpurile biblice, oamenii să fi fost capabili să accepte mai uşor afirmaţii fără clasica “fundamentare riguroasă”, în virtutea acelei manierei de gîndire laterală, sau creativă, cum i se spune astăzi. Acest lucru nu înseamnă că acceptarea afirmaţiilor fără demonstraţie riguroasă ar fi greşită, deoarece chiar ştiinţa contemporană recunoaşte că se poate ajunge la adevăr chiar şi pe căi nelogice (diferite de cele ale logicii bivalente), aparent greşite. (Chiar şi matematica recunoaşte adevăruri nu numai dintre cele formaliste, concret demonstrabile, ci şi dintre cele bazate pe intuiţionism, aşa-numitele conjecturi.

MOISE

Datele istorico - biblice conduc la informaţia că Moise s-a născut în anul 1593 î.e.n. ca cel de al treilea copil al lui Amram şi al soţiei sale Iochebed - familie de evrei din ţinutul Gosen, Egipt. Din aceleaşi date se ştie cã Moise a avut ca strãbunic pe Levi, frate vitreg al acelui Iosif vândut ca sclav lui Potifar de fraţii sãi, şi care, datorită cunoştinţelor şi competenţei sale, ajunsese mare vizir al faraonului.
Mitica religioasã consemneazã cã atunci când s-a nãscut Moise era în vigoare acea dispoziţie a prinţului Komoses, ulterior devenit faraon, conform cãreia, pentru a limita creşterea numãrului de evrei, nou nãscuţii de parte bãrbãteascã trebuiau aruncaţi în apele Nilului.
Iochebed, mama lui Moise, încercând sã înşele vigilenţa autoritãţilor egiptene, a pregãtit un coş din papirus, lipit cu smoală, în care a pus copilul, şi l-a ascuns în stufãrişul de pe malul Nilului unde a fost descoperit de fiica faraonului (a prinţului Kamoses) care l-a adoptat. Doicã a “fiului” prinţesei a devenit chiar mama sa, Iochebed recomandatã “întâmplãtor” chiar de sora lui Moise, Miriam care supraveghea coşul ascuns.
Fãrã discuţie, Moise a primit cea mai aleasã educaţie şi instruire ca viitor prinţ egiptean, cu foarte mare probabilitate, la Universitatea din On (Heliopolis) - un adevãrat Oxford al Egiptului antic, unde se studiau: istoria, geografia, medicina, geometria, matematicile, astronomia, dreptul şi, nu în ultimul rând, literatura şi compoziţia. (Sunt pãreri ale oamenilor de ştiinţã, conform cãrora cunoştinţele predate în “universitãţile” egiptene erau de un deosebit de înalt nivel, unele depãşind prin natura lor pe cele de astãzi.) Nu este de mirare cã mai târziu, Moise a fost în stare sã scrie o adevãratã operã literar - ştiinţificã cu înalt caracter filosofic, aceea cunoscutã mai târziu ca Torah la iudei şi Pentateuh la greci – cãrţile (lucrarea fiind împărţită în cinci cărţi) care au fundamentat religia mozaicã.
# « Criticismul biblic » , după principiul “mai catolic decât papa“, emite ipoteza că Moise nu ar fi avut condiţii pentru a-şi scrie opera, aceasta fiind atribuită diferiţilor autori sau grupuri de autori mult mai târzii decât Moise. În plus, conform criticismului, Moise nu ar fi putut consemna evenimente posterioare perioadei în care a trăit. Exemplifică această idee cu Genesa 36; 31 în care se enumeră regii edomiţi dinainte de primul rege israelit, precum şi Deuteronom 34 în care Moise îşi descrie propria moarte. Realitatea este aceea că un erudit precum Moise nu putea să nu cunoască istoria teritoriului care va deveni Ţara Promisă şi să nu « profeţească » abaterea evreilor de la cutuma conducerii lor de către Marele Preot, alegându-şi regi şi împăraţi. Cu privire la consemnarea propriei morţi, aceasta putea să se producă în virtutea aceloraşi calităţi profetice, dar nu este deloc de neadmis că Moise avea un adevărat staff care facilita scrierea biblică în condiţii destul de vitrege - staff ( posibil să fi fost chiar şi Iosua) care ar fi putut adăuga capitolul 34.#
Este mai mult ca sigur cã pânã la vârsta de 4o de ani, Moise şi-a îndeplinit atribuţiile de prinţ egiptean, dar datã fiind conjunctura în care a fost crescut în copilãrie, este sigur cã şi-a aflat originea evreiascã şi acest lucru este dovedit de faptul cã a luat atitudine faţã de un supraveghetor ce pedepsea un sclav evreu. Faptul era fãrã precedent şi a desconspirat originea evreiascã a lui Moise, din care motiv nu i-a rãmas decât sã fugã din calea pedepsei faraonului.
Moise şi-a gãsit refugiul în ţinutul Madian aparţinător de Etiopia, dincolo de Marea Roşie, şi unde se aflã celebrul munte Sinai. Aici Moise trăieşte alţi 40 de ani, ca pãstor al turmelor lui Ietro, înalt preot al acelor ţinuturi, între timp cãsãtorindu-se cu Sefora una din cele şapte fiice ale acestuia - căsătorie din care i s-au nãscut doi fii: Gherşom şi Eliezer.
Ca pãstor, în singurãtatea ţinutului aproape deşertic, Moise, predispus la meditaţie, a avut revelaţia divinã a eliberãrii poporului evreu din robia egipteanã primind în acest sens însãrcinare din partea « Îngerului lui Dumnezeu » sau a lui Dumnezeu însuşi (este de discutat). Cu asentimentul lui Ietro, mai ales cã ştia cã în Egipt era alt faraon, Moise, însoţit de familie se întoarce în Egipt pentru a îndeplini porunca Domnului; eliberarea seminţiei evreeşti din robie. In viitoarea sa activitate, Dumnezeu îi recomandase ca sprijin pe fratele sãu (al lui Moise) mai mare, Aaron.
Alegerea lui Aaron ca ajutor al lui Moise nu a fost întâmplãtoare, acesta devenind Mare Preot al evreimii în timpul exodului (deci el îşi asigurase o temeinicã pregãtire teologicã în comunitatea evreiascã). În plus, Aaron s-a dovedit cunoscãtor şi practicant al acelei magii pe care o cunoşteau numai marii preoţi egipteni (episodul “transformãrii” toiagului în şarpe, spre exemplu).
#În lucrarea “Modelarea raţionalitãţii…”, a autorului acestor consideraţii, se afirmă cã este posibil ca Moise sã fi avut acea înzestrare energomentalã compatibilã cu posibilitatea de comunicare (extrasenzorială*) cu entitãţile eminamente spirituale (gen fantomã sau fiinţã extraterestrã) şi deci nu trebuie ridiculizatã informaţia conform cãreia, comunica extrasenzorial cu divinitatea.
Forţa sa energomentalã este doveditã şi de episodul “despãrţirii apelor”, pe care aceeaşi lucrare o explicã prin fenomenul, de altfel natural, al unidirecţionãrii mentale.#
Dacã asupra procedeului scrierii tablelor lui Moise - tablele cu cele zece porunci - despre care Biblia afirmã cã sunt scrise cu “degetul lui Dumnezeu”, se pot face diferite supoziţii, printre care cea conform căreia chiar Moise să le fi gravat în piatră (probabil în manieră energomentală) încã de când era pãstor în Madian, ţinând cont de extraordinara lor perfecţiune ca sistem, elaborarea lor nu putea fi decât rodul revelaţiei divine sau sinteza unei gândiri filosofice fãrã precedent, dar şi încã neatinsã pânã în prezent.
Acest mod de a-l privi pe Moise, face din el primul şi poate cel mai mare filosof cu paradigmã*. De altfel, cãrţile sale - acelea scrise în timpul îndelungatei rãtãciri a evreilor prin deşert, nu creazã lui Moise acea “aurã” de om sfânt ci, mai degrabã, imaginea conducãtorului şi organizatorului de excepţie cãruia nu-i lipseşte nici dimensiunea de conducãtor rãzboinic, şi în plus poate fi considerat un adevărat om de ştiinţă şi filosof, în sensul cel mai propriu al semnificaţiei actuale a termenilor.
#Cu privire la calităţile sale de războinic, istoricul Josephus Flavius aminteşte că Moise a avut de ales între cariera administrativă şi cea militară. Cum cariera administrativă presupunea acceptarea religiei idolatrice egiptene, a ales a fi comandant militar, calitate în care istoricul evreu îl menţionează drept conducător victorios într-un razboi cu Etiopia.#
Moise a murit în anul 1473 la vârsta de 120 de ani, înainte ca evreii sã ocupe prin luptã ţinutul Ţãrii Promise, şi nu trebuie exclusã ipoteza, aparent fantezistã, conform cãreia Moise ar fi fost întruparea unui “spirit divin”, de ce nu a unui suflet extraterestru, originar din acel “spaţiu” al realitãţii spirituale - locaţie de unde putea “importa” sistemul etic al normelor moralei naturale*, transpus în “cele zece porunci”.

1. OARE, COSMOSUL A FOST CREAT?

”
V.T.Geneza 1.1
Primul verset al Genezei consemnează hotărârea lui Dumnezeu de a creia „cerul şi pământul”.
Dacă prim „cer”, Moise ne lasă să înţelegem că este vorba de o parte a lumii, aceea căreia el îi spune „întindere” sau „tărie” iar conform conceptului MESER avem de a face cu aşa-numitul „clouason” eminamente energetic, prin „pământ”, în nici-un caz nu se referă la planeta Pământ, ci cu foarte mare probabilitate la ceea ce înseamnă substanţă, care conform teoriei ştiinţifice MESER, este de două feluri; materie şi antimaterie.
Dacă aceasta este anunţata intenţie a lui Dumnezeu, atât cerul, cât şi pământul trebuiau create din ceva. După cuvântul „bara” pentru „a face”, care înseamnă „creaţie din nimic”, înseamnă că acel nimic, denumit „nimic metafizic” în teoria MESER, este o consistenţă primordială, una eminamente spirituală (pe care ştiinţa o denumeşte Cosmos) şi care nu a fost creată nici măcar de Dumnezeu şi deci este prin definiţie inconceptibilă, asemeni creatorului. Această speculaţie înclină spre ideea că alături de divinitatea absolută, şi Cosmosul este inconceptibil*.
Este foarte important să specificăm că noţiunea „Dumnezeu” este traducerea cuvântului „Elohim” folosit de Moise doar în această ocazie, şi prin care el denumea divinitatea supremă - zeitatea creatoare, atotputernică, atotştiutoare, ubicuă.
#De asemenea, menţionăm că verbul „a face” folosit de Moise în versetul 1, dar şi în versetele 21 şi 27 ale capitolului 1 din Geneză, şi numai în aceste trei ocazii, în original este ortografiat „bara” şi are sensul de , adică creat din nimic. În toate celelalte cazuri, Moise foloseşte pentru verbul a face, varianta care are sensul de , să aibă loc o autocreaţie, o naştere, o creaţie de la sine în baza unei predispoziţii al cărei temei se află în .
Menţionăm că în lucrarea autorului acestor rânduri, „Modelarea raţionalităţii…”, acest nimic este denumit , drept identificare a consistenţei eminamente spirituale, total diferită de „neantul psihologic”.#

V.T:Genaza 2:8,9,15,16,17.
Departe de imaginea bucolică pe care o poate sugera grădina Edenului cu toate facilităţile sale, avertismentele invocate sugerează ceva mult mai serios. Cu mare probabilitate, grădina Edenului (cu facilităţile şi restricţiile sale) simbolizează de fapt primul “contract” dintre om şi DOMNUL Dumnezeu şi anume sistemul de principii morale pe care omul trebuie să-l păzească şi să-l respecte (să-l lucreze).
Condiţionarea expresă ca omul să nu mânce din pomul cunoştinţei, este indiciul cel mai clar că DOMNUL Dumnezeu nu este acel Dumnezeu - Elohim care nu intervine în realitatea materială, adică cel care a acordat omului liberul arbitru responsabilizându-l, ci cel despre care credea omul că este Dumnezeu, adică acea fiinţă energopotentă numită de sumerieni, anunnaki.
Se poate pune întrebarea de ce omul nu ar trebui să cunoască binele şi răul? Textul nici nu afirmă acest lucru, ci numai că în cazul asumării acestei cunoaşteri, omul “va muri negreşit”. Am subliniat special expresia “va muri negreşit“ deoarece cuvintele respective nu aveau în trecut semnificaţia de azi; mai întâi de toate, “negreşit” semnifică “fără greşeală”, fără părtinire, obiectiv, nesentimental, iar “a muri” nu semnifică moartea trupească, ci ”moartea” spirituală, consecutivă celei trupeşti, «judecata de apoi » – acea disociere şi purificare monadică a sufletului de către Dumezeu. semnifică renunţarea la nemurire în schimbul dobândirii proprietăţii de a deveni pecetluibil în baza dobândirii conştiinţei, şi înseamnă o alternativă la nemurirea nepecetluibilă, adică nesentimentală ci numai perfect obiectivă.
Că “va muri”(mai apropiat de înţelesul contemporan înseamnă «muritor») este expresia care explicitează scopul existenţei întrupate ca posibilitate de pecetluire monadică necesară edificării raţionalităţii universale sub controlul voinţei divine, iar moartea trupească devine necesară pentru purificarea pecetluirilor din existenţa întrupată (de către Dumnezeu). .
Omul avea posibilitatea să “mănânce” şi din pomul vieţii (acest pom a fost identificat cu viţa de vie) devenind astfel nemuritor (probabil numai sufleteşte), dar din moment ce va gusta din roadele pomului cunoaşterii, sufletul său devine apt pecetluirilor monadice* care pot fi concordante sau nu, cu comandamentele divine ale edificării raţionalităţii, şi deci este necesară acea “judecată de apoi” prin care Dumnezeu aduce corective (numai în realitatea spirituală) pentru ca fiinţarea să fie edificată în concordanţă cu proiectul divin. Această predestinare, de suflet pecetluibil, ar fi fost în contradicţie cu statutul de nemurire; pecetluirea ar fi devenit fără scop din moment ce ea nu ar mai fi putut fi supusă judecăţii divine din cauza “nemuririi”.
Cu referire la semnificaţia acelor “pomi frumoşi la vedere şi plăcuţi pemtru mâncare“, aceştia sunt menţionaţi pentru a atrage atenţia asupra darurilor (calităţilor) cu care sunt înzestrate fiinţele umane întrupate capabile de senzaţii şi percepţii, adică de necesara subiectivitate ce conduce la sentiment şi raţiune ca mijloace de pecetluire monadică.
#Realitatea pare a fi aceea că omul – atât bărbat cât şi femeie – au optat pentru liberul arbitru, pentru propria responsabilizare, dar în ce priveşte restul presupusului “contract” se pare că a fost nevoie de repetate ”înoiri”; un exemplu fiind primirea tablelor de legi - cele zece porunci, de către Moise, cunoscute astăzi ca principiile moralei naturale (dar şi “cei cinci stîlpi” şi “rugile zilnice” primite de Mohamed pentru Islam).#

„Un râu ieşea din Eden şi uda grădina;
şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe (roshim).
Numele celui dintâi este Pishon; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur.
Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix..
Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş (Cush).
Numele celui de al treilea este Tigru (Hidechel); el curge la rasăritul Asiriei.
Al patrulea este Eufratul(Perath).”
V.T.Geneza 2.10,11,12,13,14.
Ţinând seama de toponimele Tigru şi Eufrat, se pare că, profetul Moise plasează grădina Edenului, cu înţelesul de Rai sau Paradis, în Mesopotamia.
Toate cercetările arheologice şi etnografice, nu au putut identifica în Mesopotamia râurile Pishon şi Ghihon. Dacă acestea ar fi cu mare probabilitate afluenţi ai Tigrului, pe partea stângă a acestuia şi care ar fi avut punctul de confluenţă cu acesta în apropierea confluenţei cu Eufratul, Moise ar fi afirmat că acestea, patru, se unesc şi nu că se despart în patru braţe. In acest caz, Grădina Edenului ar fi putut fi localizată în apropierea zonei actuale Basra din Irak.
Dacă este totuşi adevărat că apele deja confluite se despart în patru braţe, gen deltă, după ce udă gradina Eden, acest lucru poate fi posibil doar în apropierea vărsării în Golful Persic, caz în care Edenul ar fi localizat şi mai la sud de Basra.
Este adevărat că actualmente Tigrul şi Eufratul îşi unesc apele cu cca. 250 km. înainte de varsarea în Golful Persic, sub numele de Shat-el-Arab şi la fel de adevărat este că acesta se desparte în mai multe braţe în apropiere de vărsare, braţe care totuşi nu sunt denumite după numele râurilor confluite, şi care în nici-un caz nu înconjoară acele ţări Havila şi Cush. In plus, surse geografice şi istorice, afirmă că în fapt, la momentul scrierii Genezei de către Moise, Tigrul şi Eufratul se vărsau separat în Golful Persic şi deci nu putea fi vorba de nici-o „despărtire”, nici măcar în două braţe, dar în patru.
Ţinând seama că în realitate Moise face referire la stări de fapt necontemporane cu el, ci la unele anterioare cu cel puţin 2500 de ani, pe care le cunoştea nu din surse directe ci din vechi documente, suntem îndreptăţiţi să formulăm unele ipoteze care să corecteze eventualele erori ale autorului Genezei.
Plasată cu cel puţin 4.000 de ani î.e.n., existenţa faimoasei Grădini a Eden-ului trebuie să fi fost „contemporană” cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni în urma căreia, ştiinţele afirmă că, nivelul oceanului planetar ar fi crescut cu cel puţin 100 de metri. Dacă aşa stau lucrurile, ţinând seama de adâncimea medie a Golfului Persic de sub 100 metri, aces

14. A EXISTAT IN REALITATE O GRADINĂ, EDEN?

„Un râu ieşea din Eden şi uda grădina;
şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe (roshim).
Numele celui dintâi este Pishon; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur.
Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix..
Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş (Cush).
Numele celui de al treilea este Tigru (Hidechel); el curge la rasăritul Asiriei.
Al patrulea este Eufratul(Perath).”
V.T.Geneza 2.10,11,12,13,14.
Ţinând seama de toponimele Tigru şi Eufrat, se pare că, profetul Moise plasează grădina Edenului, cu înţelesul de Rai sau Paradis, în Mesopotamia.
Toate cercetările arheologice şi etnografice, nu au putut identifica în Mesopotamia râurile Pishon şi Ghihon. Dacă acestea ar fi cu mare probabilitate afluenţi ai Tigrului, pe partea stângă a acestuia şi care ar fi avut punctul de confluenţă cu acesta în apropierea confluenţei cu Eufratul, Moise ar fi afirmat că acestea, patru, se unesc şi nu că se despart în patru braţe. In acest caz, Grădina Edenului ar fi putut fi localizată în apropierea zonei actuale Basra din Irak.
Dacă este totuşi adevărat că apele deja confluite se despart în patru braţe, gen deltă, după ce udă gradina Eden, acest lucru poate fi posibil doar în apropierea vărsării în Golful Persic, caz în care Edenul ar fi localizat şi mai la sud de Basra.
Este adevărat că actualmente Tigrul şi Eufratul îşi unesc apele cu cca. 250 km. înainte de varsarea în Golful Persic, sub numele de Shat-el-Arab şi la fel de adevărat este că acesta se desparte în mai multe braţe în apropiere de vărsare, braţe care totuşi nu sunt denumite după numele râurilor confluite, şi care în nici-un caz nu înconjoară acele ţări Havila şi Cush. In plus, surse geografice şi istorice, afirmă că în fapt, la momentul scrierii Genezei de către Moise, Tigrul şi Eufratul se vărsau separat în Golful Persic şi deci nu putea fi vorba de nici-o „despărtire”, nici măcar în două braţe, dar în patru.
Ţinând seama că în realitate Moise face referire la stări de fapt necontemporane cu el, ci la unele anterioare cu cel puţin 2500 de ani, pe care le cunoştea nu din surse directe ci din vechi documente, suntem îndreptăţiţi să formulăm unele ipoteze care să corecteze eventualele erori ale autorului Genezei.
Plasată cu cel puţin 4.000 de ani î.e.n., existenţa faimoasei Grădini a Eden-ului trebuie să fi fost „contemporană” cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni în urma căreia, ştiinţele afirmă că, nivelul oceanului planetar ar fi crescut cu cel puţin 100 de metri. Dacă aşa stau lucrurile, ţinând seama de adâncimea medie a Golfului Persic de sub 100 metri, acesta nu ar fi existat , sau ar fi avut cu totul alte dimensiuni, în timpurile anterioare. Coroborând această ipoteză cu faptul că în timpuri mult mai târzii Tigrul şi Eufratul se vărsau separat în mare, parcurgând cca. 1000 de km. în plus, este posibil ca undeva aproape de Oceanul Indian, în depresiunea în locul căreia a luat naştere Golful Persic (probabil în actuala strâmtoare Ormuz), cele două mari fluvii să–şi unească, totuşi, apele; mai mult chiar, în aproape acelaşi loc de confluenţă să-şi fi varsat apele şi alte două râuri din sud-estul actual al Iranului dând naştere primei variante a Shat-el-Arab – ului.
Strângând o cantitate de apă mai mare decât actualmente, Shat-el-Arab - ul antic, este foarte posibil să se fi vărsat în ocean prin patru braţe, pe care Moise le-a denumit după afluenţii componenţi, situate atunci, în depresiunea unde acum se află Golful Oman.
In ipoteza mai sus menţionată, ţinând cont că zona, chiar şi întreaga peninsulă Arabică, era un adevărat paradis vegetal şi animal, Gradina Eden putea fi situată undeva aproape de Oceanul Indian, în partea de sud a actualului Golf Persic, şi deci, fatalmente grădina Eden, dacă a existat, s-ar afla acum sub apele Golfului Oman.
Trebuie să recunoaştem că o Grădină Eden, în fond grădină a Paradisului, după care s-au amenajat celebrele „grădini regale”, una prin care trece o uriaşă cantitate de apă asigurată de marile fluvii Tigru şi Eufrat dar şi de către altele din enormul bazin hidrografic, nu ar fi semănat deloc cu o zonă paradisiacă ci, cel puţin ca dimensiuni, ar fi fost una monstruoasă, tipic amazoniană. In această idee trebuie luată în consideraţie ipoteza cercetătorului britanic David Rohl care propune o altă localizare a Grădinii Eden şi a Edenului însuşi.
Trebuie amintit faptul că David Rohl ia în considerare că specificaţiile biblice referitoare le Eden fac deosebire între teritoriul Eden şi Gradina Eden, cea situată „la est”, adică în estul teritoriului respectiv.
Ar mai trebui luată în considerare şi paradoxala menţionarea cu precădere a râurilor Pishon şi Ghison, şi apoi a celor celebre şi uşor identificabile; Tigru şi Eufrat. O explicaţie a paradoxului pare a fi aceea că teritoriul Eden este delimitat într-adevăr de Pishon şi Ghison, Tigrul şi Eufratul doar ajutând la identificarea acestuia.
În aceste idei David Rohl, folosind imagini luate din satelit şi simulări pe calculator, propune ca localizare a Edenului, zona de nord a Iranului şi drept Grădină a acestuia, valea în care se află oraşul Tabriz.
Ca element primordial, grădina Edenului situată între munţi, trebuia sa existe anterior culturii mesopotamiene „de câmpie”. Acest lucru este dovedit de „ziguratele” (construcţii de cult amenajate în munţii Zagros), construite de civilizaţia mesopotamiană, în mod evident, după modelul templelor ”troglodite” din munţi, şi deci ulterioare acestora.
David Rohl fundamentează această ipoteză în virtutea referirii şi la alte izvoare informative decât Biblia; poemul epic asirian „Enmerkar şi regele ţării Urartu”, cunoscuta tabletă cu scriere cuneiformă, expusă la Louvre, în care se povesteşte istoria „potopului”, precum şi tableta în care este descrisă campania militară a regelui asirian, Sargon al II-lea împotriva regatului Urartu - izvoare care, prin corelare şi reconcordare de natură toponimică între limba veche ebraică şi cea sumeriană, fac o identificare credibilă.
Această ipoteză pare mai validă decât cea anterioară din cel puţin două motive; Grădina Edenului nu ar mai trebui să presupună dimensiuni „monstruos” de mari, şi în mod paradoxal, zona respectivă, chiar şi acum are un aspect mirific; deşi specific de munte, pe valea lungă şi îngustă a Tabrizului dominată de vârful veşnic înzăpezit al vulcanului Sahand, cresc meri, viţă de vie şi smochini, pomi menţionaţi expres de Biblie, dar şi caişi, migdali şi arbori de fistic făcând din această zonă un paradis vegetal.
#Este locul să se precizeze că dacă în ce priveste „pomul cunoaşterii” acesta este identificat cu precizie ca fiind mărul, pentru „pomul vieţii” se impune identificarea sa cu viţa de vie.#
Plecând de la ipoteza că mirifica Grădină a Edenului a inspirat amenajarea celebrelor grădini regale – „pairi-dae’za”(pronunţat parideza), David Rohl a căutat locuri asemănătoare cu celebra Grădină regală de la Palatul Regal din Ispahan şi cu al celei de la Palatul Taj Mahal din India, denumite „Gan’ba Aden” (care în ebraică semnifică grădini împrejmuite), grădini înconjurate de ziduri, „străbătute” de o sursă centrală de apă (bazin alimentator sau fântână curgătoare), dar şi de patru canale - „roshim” (cuvânt care în ebraica veche nu semnifică „braţe”, cum spune Biblia, ci „capete” sau izvoare). În această idee, lui Rohl i-a revenit obligaţia să caute o zonă cu apă, curgătoare sau nu, dar care străbate zona şi din apropierea căreia să izvorască, nu să confluiască, patru râuri semnificative: Pishon, Ghihon, Hidechel şi Perath (ultimele două deja identificate cert cu Tigru şi Eufrat).
Odată hotărâtă zona, trebuiau identificate elementele menţionate de Biblie în Genaza 2.10 – 14., detalii geografice, precum şi dintre cele care trebuiau să fi fost model pentru „grădinile regale”.
O foarte mare importanţă trebuia să revină similitudinilor toponimice între vechile denumiri sumeriene şi cele ebraice.
- Valea Tabriz este într-adevăr „împrejmuită de ziduri”; ea are la nord şi la sud versante muntoase protectoare atât în faţa căldurii cât şi a frigului.
-„Un râu care ieşea din Eden şi uda grădina…” există în valea Tabriz; el străbate de la est la vest valea Tabriz şi se varsă în mlaştinile lacului sărat Urmia în imediata vecinătate a presupusei gradini.
Cuvântul Eden semnificând pământ necultivat, grădina Edenului înseamnă o parte distinctă de acesta şi deci apa care străbătea grădina trebuia să iasă din acea zonă necultivată (mai la est decât grădina), să ajungă în grădină, să o străbată şi să iasă din ea (se varsă în lacul Urmia) în partea unde se găsesc cele patru „roshim”, adică izvoare, ceea ce concordă cu exprimarea biblică.
-Două „roshim”- izvoarele râurilor Tigru şi Eufrat, sunt într-adevăr destul de aproape de zona lacului Urmia, mai greu este de identificat celelalte două „roshim”; al râului Pishon, care înconjură ţara Havila şi al râului Ghihon care înconjură ţara Cush, nu din alt motiv, ci din acela că astfel de izvoare sunt prea numeroase în zonă.
În sursele nonbiblice folosite de David Rohl, se menţionează „Ţara Urartu cea bogată în aur şi pietre preţioase”, iar în Genesa, „…Pishon…înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte bedelion şi piatră de onix.”
Ţinând cont că acea câmpie Urartu este numită „edin” în sumeriană, ase- mănător cu „aden”-ul ebraic, iar Urartu nu poate fi decât „Ararat”, acea ţară Havila se află în câmpia Ararat prin care curge râul „Quezel Uizon”.
Localitatea Uishteri, din zonă, este cunoscută în transcriere ebraică drept Pishdeli, şi în mod logic în aceeaşi transcriere, Uizon va fi scris cu foarte multă probabilitate Pishon, şi în plus, cuvântul „quezel” tradus „de aur”, înseamnă că Pishon-ul biblic care înconjoară Havila este râul care se varsă în Marea Caspică, delimitând spre sud ţinutul Eden şi care, întradevăr, conţine chiar şi azi, nisip aurifer.
Nu este cazul să se treacă cu uşurinţă peste remarca:”Aurul acesta este bun…” deoarece ca şi în cazul altor expresii aparent naive folosite de Moise, şi aceasta are o valoare intrinsecă în ce priveşte precizia informaţiei; ea precizează în fond că în comparaţie cu alte râuri al căror nisip pare aurifer, râul Pishon conţinea aur veritabil chiar şi sub formă de pepite, cum nu se găsea în alte râuri.
-În nordul Tabrizului se află o zonă fertilă străbătută de râul Arras al cărui vechi nume era Gyhun, şi cum Biblia aminteşte de „râul Ghihon care înconjură ţara Cush”, zona se putea numi întradevăr Cush fiind în apropierea muntelui Kusheh Dag, iar râul poate fi cu siguranţă cel numit de Biblie, Ghihon. Şi acest râu se varsă în Marea Caspică delimitând spre nord ţinutul Eden.
-În ideea că şi fiii lui Adam au locuit în Eden sau în apropiere, şi cum Cain a fost nevoit să pribegească în ţara Nod (care semnifică fugă, pribegie), ca urmare a păcatului de a-şi fi ucis fratele, faptul că la est de Edenul lui Rohl există un teritoriu numit Nochdi, este un indiciu în plus că Edenul biblic a fost corect identificat de Rohl în valea Tabriz.
Mai mult decât atât, menţiunea că Adam, (cuvânt care semnifică ţărână roşie) „a fost creat din ţărână”, iar solul văii Tabriz este preponderent fărâmicios şi de culoare roşie, confirmă, în plus, localizarea corectă a Edenului de către David Rohl.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Maniera intenţionat duală în care am prezentat considerentele de mai sus; unele eminamente ştiinţifice, altele bazate pe informaţiile biblice, pentru a demonstra existenţa reală a Edenului biblic, ar trebui să atragă atenţia că nu speculaţiile eminamente ştiinţifice prevalează în confirmarea adevărului, ci dovezile concrete ce confirmă exactitatea informaţiilor pe care Moise le-a consemnat cu rigoare şi deosebită competenţă, în opera sa preponderent raţionalistă.
Pe de altă parte trebuie remarcat faptul că orice afirmaţie a omului de ştiinţă şi filosofului care a fost Moise, prezintă riscuri minime de a nu fi adevărată, datoria cercetătorului fiind numai aceea de a se informa temeinic şi de a interpreta corect afirmaţiile, chiar şi pe cele aparent naive.
#Creditarea afirmaţiilor lui Moise cu calitatea de a prezenta riscuri minime în ce priveşte adevărul, se justifică atât prin numeroasele confirmări şi necontra-dicţii, cât şi prin caracterul lor de a fi „inspirate” de divinitate.#

15. FACEREA FEMEII; EVA

“Şi DOMNUL Dumnezeu a zis : Nu este bine ca omul să fie singur;
am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.
…dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească.
Atunci DOMNUL Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste om şi omul a adormit; şi El a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, DOMNUL Dumnezeu a făcut o femeie şi a dus-o la om. Şi omul a zis: iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (Eva, adică parte din om), pentru că a fost luată din om.”
V.T.Geneza 2;18,20,21,22,23.
Versetul 18 afirmă explicit că fiinţa umană este proiectată a exista pe sexe. Acest lucru are ca semnificaţie intrinsecă faptul că în afara fiinţei terestre exista anterior o fiinţă umană, nu neapărat întrupată, dar în mod indiscutabil cu posibilităţi de întrupare, caz în care se impunea diseminarea sexuată. Dacă aşa stăteau lucrurile, această fiinţă întrupabilă dar în acelaşi timp nemuritoare, nu putea satisface exigenţele divine privind edificarea raţionalităţii prin pecetluire, de unde şi necesitatea creerii unei fiinţe umane întrupate dar muritoare : fiinţa teres-tră.
Deci Adam (OM) a fost creat de acel DOMN Dumnezeu – fiinţă care nu era fiinţă terestră; după Zahar Sitkin era un anunnaki de pe planeta Neberu*.
Traducând cele şapte tablete sumeriene ale creaţiei şi interpretând imagini-le de pe acele peceţi cilindrice, Zahar Sitkin afirmă că Adam este primul om pămân-tean creat prin panspermie, ca rezultat al procesului de inginerie genetică, de către “zeii” anunnaki. Ipoteza este credibilă tocmai prin descrierea modalităţii în care a fost creată Eva (Ava în limbile turcice înseamnă mama – femeie).
Sitkin vede în « adormirea » lui Adam faza anestezică a procesului chirur-gical, iar prin luarea unei coaste, se sugerează procesul de prelevare, necesar în procesul de clonare a Evei. Ipoteza nu pare deloc improbabilă din moment ce în zilele noastre omenirea a reuşit să se apropie de performanţele medicinei anannukiene ; clonarea animalelor.
(Dacă facerea-crearea Evei înseamnă clonare, atunci acest proces era unul de clonare superioară celei pe care o poate practica ştiinţa medicală actuală, deoarece în cazul Evei nu se obţine o fiinţă identică cu “furnizorul”, ci una “complementară”.)
Nu este lipsit de importanţă să interpretăm speculativ expresia care pare o repetare naivă a ideii anterioare : « …dar pentru Adam nu s-a găsit un ajutor care să i se potrivească. ». Acel « dar », sugerează că celelalte fiinţe, cele cvasidivine, probabil şi ele întrupate, nu erau singure; şi acestea aveau, probabil, « Evele » lor, adică existenţa pe sexe a fiinţei nu era o noutate. În plus, este sugerat faptul că « însoţirea » dintre o fiinţă întrupată pământeană şi una nepământeană nu era potrivită, nu era compatibilă. Ipoteza pare plauzibilă deoarece în Genesa 6.2 se afirmă cert că o astfel de însoţire s-a produs mai târziu între « …fiii lui Dumnezeu şi …frumoasele fiice ale oamenilor…dintre care şi-au ales soţii… »
#Conform documentelor sumeriene, civilizaţia anunnaki a trimis pe Terra “prospectori” (probabil robotizaţi, sugerează Sitkin) încă de acum 375.ooo de ani, iar după cca. 15o.ooo de ani (adică acum 225.ooo de ani) ar fi revenit “de facto”, cu “specialişti”, şi nu există motive să nu fi creat încă de atunci fiinţa umană terestră (una din plauzibilele sale variante).
Din moment ce scrierile biblice datează crearea perechii originare în anul 4o26 î.e.n., iar antropologia prezintă dovezi certe “infinit mai vechi” despre existenţa omului primitiv, este posibil ca ambele ipoteze să fie la fel de credibile; în fond, dacă a existat în istoria planetei acel cataclism care a dus la extincţia cvazicompletă a dinozaurilor, de ce nu ar fi existat unul (sau mai multe) similar, care a determinat extincţia omului primitiv – acela creat într-o primă incursiune anannukiană?
Biblia nu pomeneşte despre Adam şi Eva (cca. 4ooo î.e.n.) că ar fi proveniţi din Omul de Neandertal (cca.8o.ooo ani) sau din cel de Cro-Magnon (cca. 3o.ooo ani), ci este unul nou creat. În fond nici despre numeroasele variante de oameni de Neandertal, Cro-Magnon, Erectus etc., ştiinţa nu a putut dovedi că între ele ar exista o relaţie evolutivă şi deci, este foarte posibil ca toate acestea să reprezinte diferite “variante” de creare a unei fiinţe umane terestre, convenabilă presupuşilor creatori anunnaki. Este posibil ca unele variante umane create (de către anunnaki) să fi fost concomitente, astfel Biblia nu ar fi putut aminti că în afară de omul “comun”, în acelaşi timp exista şi unul “uriaş”(cel din timpul celebrului potop, supus extincţiei violente) şi chiar unul pitic ale cărui urme s-au descoperit în insulele indoneziene.
Procedeul crerii diferitelor variante de fiinţare, inclusiv extincţia repetată, se pare că se aplica şi în cazul speciilor vegetale şi animale, caz în care se explică logic existenţa temporară a plantelor uriaşe (feriga) sau a animalelor uriaşe (dino, tirano, sauro etc.-zauri)#.

16. SPECIA - DOVADĂ A CREAŢIEI

V.T.Geneza 2:19,20.
În foarte numeroase ocazii, Biblia afirmă modalitatea creaţionistă a fiinţării în Univers şi pe Pămînt, dar nu menţionează expres că fiinţarea întrupată (din ţărână) nu este supusă evoluţiei interspecifice; însă versetul 19 din capitolul 2 al Genezei afirmă indirect tocmai acest lucru, şi anume că orice specie animală rămâne aceeaşi ca la începutul creaţiei – “…orice nume pe care-l dădea omul…”, acela va rămâne”.
Pare naiv faptul menţionat de Geneză, cum că numele vieţuitoarelor au fost puse de om şi nu de Dumnezeu. Realitatea este însă aceea că parabola de mai sus reuşeşte să transmită mesajul cu privire la inexistenţa schimbării unei specii în alta, tocmai prin faptul că omul, cel care ar fi dat nume fiecărui animal, nu are motiv să schimbe denumirea unei specii dacă aceasta nu suferă modificări.
Cu privire la caracterul relevat al Vechiului Testament, ca şi al întregii Biblii, această particularitate a scrierii sfinte este cvasiunanim acceptată, inclusiv de cercetătorii din afara sistemului teologic (cu excepţia celor autointitulaţi „liber cugetători”), dar acest lucru nu presupune un merit diminuat al profetului evreimii, MOISE. Despre creaţia divină a tuturor speciilor fiinţelor consemnează şi alte scripturi, inclusiv Coranul, însă nici-o altă sursă nu dovedeşte atâta originalitate inalterabilă în timp, ca cea folosită de Moise – denumirea neschimbătoare a numelor - pentru a transmite mesajul despre inexistenţa evoluţiei interspecifice.
In fond, Moise nici nu trebuia să cunoască problema inexistenţei evoluţiei interspecifice, el trebuia doar să consemneze fidel informaţia comunicată transcendental de către acel zeu, DOMN Dumnezeu, care a creat vieţuitoarele pământului, dar din moment ce a evitat să facă o afirmaţie în genul „Domnul a creat toate plantele, toate animalele şi fiinţa umană şi acestea nu sunt schimbătoare”, înseamnă că ştia că astfel de consemnări directe sunt perisabile şi, în cunoştinţă de cauză, a găsit soluţia credibilă, logic-demonstrabilă.

17. TENTAŢIA ACCESULUI LA CONŞTIINŢA DE SINE

V.TGenesa 3. 1,2,3,4,5,6.
Grădina Edenului – “dar” al DOMNULUI Dumnezeu – echivalentă cu acordarea liberului arbitru fiinţei umane, nu putea fi prezentată incomplet omului, adică numai restrictiv; acelaşi DOMN Dumnezeu trebuie să fi arătat că restricţiile sunt contrabalansate de dobândirea de către om a conştiinţei de sine, a respon-sabilităţii.
În fond şarpele face numai afirmaţii adevărate, inclusiv cea referitoare la faptul că cel care mănâncă din pomul cunoaşterii nu va muri. Semnificaţia concretă este că „omul va deveni muritor”, ceea ce este altceva; el ştia că este vorba de alt fel de moarte, nu cea trupească ci cea ulterioară acesteia, cea necesară purificării spirituale, echivalentă cu disocierea sufletului – „judecata de apoi”.
#Cu referire la creatorii fiinţei terestre întrupate, se poate specula ideea că aceşti creatori erau şi ei întrupaţi, dar spre deosebire de pământenii muritori, integritatea lor spirituală nu era afectată de renunţarea la întrupare, procesul întrupării şi spiritualizării fiind pentru ei oportunităţi individuale.#
Chiar dacă parabola şarpelui nu ar fi fost o invenţie a lui Moise, oricum ea trebuia inventată, inclusiv personajul cinic, şarpele, care contrar imaginii peiorative despre el, este de fapt purtătorul conceptului divin despre dreptul omului la cunoaş-tere ca mijloc şi scop al fiinţării eminamente umane.
Parabola şarpelui, una din cele mai reuşite din punct de vedere filosofic, afirmă că dobândirea conştiinţei în general şi a celei de sine în particular, se reali-zează la un anumit nivel al raţionalităţii umane pe baze senzitiv–sentimentale („pom bun de mâncat şi plăcut de privit” recte meri, viţă de vie, smochini, pentru a enumera doar pe cei menţionaţi de Biblie, dar în mod sigur şi migdali şi arbuşti de fistic cum există şi astăzi în zona identificată a fi fost la începuturi acea grădină a Edenului.).
De asemenea, este cazul să afirmăm că avertismentul către om cu privire la pomul cunoaşterii şi pomul vieţii, nu este în fond o interdicţie, iar împreună cu ispi-tirea săvârşită de şarpe, se constituie într-o adevărată tentaţie, una necesară din punctul de vedere al divinităţii; prin proiect, divinitatea dorea o fiinţă pecetluibilă, ori pentru acest lucru se impunea o fiinţă atât cu acces la cunoaştere cât şi una cu întrupare limitată în timp, pentru a fi aptă supunerii la acea „judecată de apoi”.
#Cu privire la paradigma numită „judecata de apoi”, este de menţionat că ea nu este proprie numai creştinismului, ci şi multor alte filosofii mai mult sau mai puţin religioase, cu mai mici sau mai mari deosebiri. Dacă religia creştină promovează ideea că la judecata de apoi unele suflete vor fi iertate, în timp ce altele vor fi aruncate în „focul veşnic al Gheenei”, islamismul consideră că după pedepsirea (purificarea) sufletelor păcătoase timp de trei zile, şi acestea vor merge în Paradis. Punctul de vedere islamic, cu privire la judecata de apoi, este mai aproape de presupusele exigenţe divine faţă de fiinţa umană. Dumnezeu nu cere omului o ascultare surdă, nu cere acestuia să fie sau să devină o fiinţă perfectă, ci numai una care „să-L cunoască şi să-L recunoască”, cunoscând şi respectând Legea. Însuşi Iisus spune că El nu a venit să judece, ci doar să mântuiască, afirmaţie ce face ca ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, care face apologia unei judecăţi drastice, sângeroase, să pară în flagrantă contradicţie cu Evangheliile şi celelalte cărţi ale Noului Testament.#

18. PARABOLA ŞARPELUI

V.T.Geneza 3:14,16, 17,19,22,24.
Parabola şarpelui cu amintita valoare filosofică, reflectă în cazul versetelor mai sus citate, şi limitele filosofiei lui Moise tributară moralei societăţii acelor timpuri. În nici-un caz Dumnezeu, şi nici acel DOMN Dumnezeu – Iahve, nu puteau aplica pedepse fiinţei umane în realitatea substanţială, în afară de acea “moarte”, alias “judecată de apoi” ca nepărtinitoare judecată în realitatea spirituală.
Moise s-a străduit să justifice cu argumente de origine transcendentală, prejudecăţile tradiţionale ale societăţii timpului său (bazată pe stăpâni şi înrobiţi) conform cărora munca truditoare este pedeapsă divină, femeia trebuie să fie supusă bărbatului din cauza “păcătoşeniei originare”, şi pentru ca orice prezumtiv încitator la neascultare să nu rămână nepedepsit, şarpele a fost condamnat la viaţa (târâtoare), pe care oricum o trăia.
Cu parabola şarpelui sau fără ea, condiţiile bărbatului şi ale femeii ar fi fost oricum aceleaşi, cel puţin în acele timpuri, dar dincolo de ingeniozitatea sa filoso-fică, această parabolă se face responsabilă de naşterea concepţiei nocive generate de conceptul filosofic numit “păcatul originar”.
#Conceptul despre păcatul originar a perturbat însăşi rolul religiei de a fi creatoarea şi păstrătoarea principiilor moralei naturale. De asemenea, (conceptul) a contribuit la apariţia aporiilor şi coliziilor filosofice legate de manifestarea binelui şi răului (cu sau fără asentimentul lui Dumnezeu) şi nu în ultimul rând, a dat naştere la polemici privind perfecţiunea lucrărilor divine. Acelaşi concept despre existenţa păcatului originar, a favorizat şi excesul trăirilor spirituale religioase transformate în fanatism religios.
(Conceptul despre păcatul originar, face din Moise “o fiinţă mai umană”, una care mai poate şi greşi. De asemenea, luând în consideraţie caracterul revelatoriu al filosofiei lui Moise, ne simţim liniştiţi şi cu privire la noninfailibilitatea DOMNULUI Dumnezeu, lucru ce confirmă ipoteza despre esenţa sa ca personaj al ierarhiei divine, nu divinitatea însăşi.)
Cultul păcatului originar a fost practicat chiar şi de cei mai înalţi exponenţi ai creştinismului, deşi Iisus, atât în vorbe cât şi în fapte, « absolvea » orice “păcătos”, numai în schimbul credinţei.#
Odată înfăptuită limitarea (în timp) fiinţării întrupate, cea dezirabilă din punctul de vedere divin, pentru posibilitatea apelării la procedura purificării, recte judecata de apoi, versetele 22 şi 24, justifică izgonirea lui Adam din rai, sub pretextul păzirii drumului acestuia spre pomul vieţii, pom ce ar fi negat consecinţa alegerii deliberate a « morţii ». Este de remarcat că Adam şi Eva, deşi izgoniţi din Grădină, au rămas în Eden, la răsărit de grădină, adică „în pământ nelucrat”, acolo unde trebuiau să-şi asigure prin forţe proprii, subzistenţa.
Acel «Noi» din versetul 22 este, în mod sigur ortografiat greşit cu majusculă; ipoteza, deja justificată, conform căreia DOMNUL Dumnezeu nu este divinitatea supremă ci un “zeu” anunnaki, este acum dovedită explicit chiar de text; expresia “a ajuns ca unul din Noi” arată că există mai mulţi DOMN Dumnezei – creatori ai lui Adam şi ai Evei. Teama că fiinţele create de ei au ajuns la conştiinţa de sine, iar dacă vor mânca şi din pomul vieţii vor ajunge şi nemuritori, este teama “creatorului” de a fi excedat de propria-i creaţie; ori această teamă nu poate caracteriza pe Unicul Dumnezeu, ci numai o altă fiinţă care în mod eronat era considerată zeu de către pământeni. Că aceste fiinţe, creatoare ale fiinţei umane întrupate, erau anunnaki sau nu, este puţin important, interesul major vine din informaţia că ele erau nemuritoare(!), adică preponderent spirituale – instrumente ale lui Dumnezeu necesare creerii fiinţei umane întrupate cu suflet pecetluibil şi deci, judecabil.
#În “Modelarea raţionalităţii…” conform conceptului MESER, a fost avan-sată ipoteza existenţei reale a fiinţelor eminamente spirituale (în sensul de suflete dematerializate), şi că acestea ar fi acele fiinţe umane extraterestre – care nu au nevoie de un “leagăn” rezidenţial planetar care să îndeplinească condiţii stricte pentru fiinţare, precum şi acele suflete care au părăsit accidental întruparea înainte de termenul predestinat, devenind fantome*.
Aceeaşi ipoteză presupunea că principala formă de manifestare a acestor “suflete rătăcitoare“ este “activitatea” volitivă, în virtutea căreia sunt capabile de a comunica extrasenzorial (fără cuvinte) şi să nu fie afectate de gravitaţie (sunt imponderabile) şi nici de inerţie (sunt capabile să leviteze). Din cauză că aceste presupuse fiinţe sunt eminamente spirituale, nu sunt supuse rigorilor mişcării retrograde, (care presupune intrarea şi ieşirea în şi din timp) ci doar mişcării stohastice, şi deci nu pot ieşi din realitatea materială decât accidental, adică, practic sunt nemuritoare. Voinţa (energomentalismul) acestor fiinţe este atât de puternică încât se pot întrupa (iar fantomele se pot reîntrupa) temporar, fiind capabile de presupusul contact cu fiinţele întrupate (unele fantome se manifestă prin bântuire - poltergeist ).
Dacă anunnaki erau nemuritori, aşa cum afirmă versetul 3:22 din Geneza, atunci ei erau fiinţe eminamente spirituale (nu este de mirare că puteau trăi pe planeta Neberu în condiţii inimaginabile de temperatură), iar în escala lor pe Terra se puteau întrupa pentru un timp limitat, pentru a crea alte fiinţe şi pentru a comunica explicit cu acestea.
#Dacă ipoteza cu anunnaki trăitori pe planeta Neberu este adevărată, luând în considerare că una din vizitele lor pe Terra a avut loc acum cca. 6ooo de ani (în jurul anului 4023 î.e.n.), când au creat perechea primordială, ultima vizită pare a fi avut loc în jurul anului 423 î.e.n. (perioadă în care speranţa de viaţă a fost, probabil stabilită de aceşti creatori ai fiinţei umane, cea mai scăzută din istoria umanităţii şi deoarece perioada de revoluţie a planetei este de 36oo ani, următoarea vizită este de aşteptat în jurul anului 3177 e.n.#
În baza aceleiaşi ipoteze MESER, conform căreia numai fiinţele întrupate sunt capabile de trăiri emoţionale, sentimentale (neapărat necesare pecetluirilor monadice), fiinţele eminamente spirituale nu au posibilitatea (în absenţa capacităţii de pecetluire monadică) să contribuie cât de cât mulţumitor la edificarea raţionali-ăţii universale. De aici derivă şi logica creerii de către anunnaki a unui alt soi de om - cel întrupat - dar pe care şi-l doreau şi dependent, în care scop i-au impus restricţii sub forma codului moral (Într-un fel este vorba de a face bine cu forţa).#

19. CAIN ŞI ABEL,
FRATRICIDUL PRIMORDIAL

<…Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare…
Şi Domnul a zis lui Cain:”Pentru ce te-ai mâniat…? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

V.T.Genesa 4.4,5,6,7,8,9,11,12,13,14,15,16.
Pericopa de mai sus, citată din capitolul 4 al Genesei este considerată de exegeţii Bibliei, una din „poveştile” cele mai puţin clare, din întreaga operă a lui Moise. Este pasajul care în loc să dea răspunsuri, ridică doar întrebări pentru care nu există răspuns explicit; „De ce Domnul agrează jertfa şi implicit persoana lui Abel, şi ce îi reproşează lui Cain?”, „De ce dacă vede mânia lui Cain, nu îl împiedică să săvârşească omorul?”, „De ce deşi, iniţial, Cain nu şi-a recunoscut păcatul, Domnul îl pedepseşte doar trimiţându-l în pribegie?”, „De ce chiar dacă în final Cain îşi recunoaşte nelegiuirea, Domnul hotărâşte un semn care să-l ferească de pedeapsa meritată conform legii tradiţionale a talionului?”, „Care este semnul hotărât de Dumnezeu?” etc.
In fond, nu întrebările fără răspuns sunt cauze de insatisfacţie care pun la îndoială valabilitatea scrierii lui Moise, ci faptul că acestora li s-au oferit răspunsuri în genul: „Conflictul dintre Cain şi Abel este de natură erotică, ambii aspirând la favorurile surorii lor Awan”, „Dumnezeu agrează jertfa lui Abel pentru că aşa este voinţa sa, fiind un zeu voluntar, gelos şi părtinitor”, „Dumnezeu nu preîntâmpină crima pentru că vroia să dea un exemplu de neurmat”, „Dumnezeu nu a pedepsit pe Cain cu moartea pentru că a dorit ca toţi urmaşii lui să se simtă responsabili de unul din păcatele primordiale”, „Dumnezeu a vrut să facă din Cain un pribeag aşa cum trebuie să fie urmaşii lui, evreii”, „Semnul hotărât de Dumnezeu a rămas la latitudinea oamenilor, dar nu ca semn al protecţiei ci al condamnării (îmbrăcăminte specială pentru evreii din Spania, hotărâtă de regele Alfonso al X-lea, steaua galbenă a lui David hotărâtă de naziştii germani, embleme în formă de cruce atribuită de organizaţiile extremiste unor categorii de oameni, culoarea pielii neagră, galbenă sau roşie, hotărâtă de biserica mormonă şi de ku klux klan etc)”.
Deşi sustenabile în oarecare măsură, atât eventualele întrebări cât şi răspunsurile premeditat vinovate, nu pot fi puse în sarcina lui Moise, iar despre o vină a divinităţii ca sursă a revelaţiei, nici nu poate fi vorba.
Pentru înţelegerea corectă atât a intenţiei lui Moise, cât şi a eventualei revelaţii divine, trebuie să se renunţe la semnificaţia furnizată de întrebări şi răspunsuri, şi trebuie să se caute o semnificaţie majoră a parabolei, una stringent necesară, în aşa măsură încât să contrabalanseze neajunsurile provocate de-a lungul istoriei de greşita lor interpretare.
O explicaţie despre necesitatea menţionării în „istoria societăţii omeneşti”, cum este socotită opera lui Moise, a parabolei referitoare la fratricidul primordial şi despre semnificaţia ei, este furnizată de cercetătorul biblic David Rohl care afirmă că Moise a luat din Egipt (cu ocazia exodului), pe lângă seminţia sa, şi elemente din mitologia egipteană.
David Rohl „vede” în povestea despre Cain şi Abel, transpunerea poveştii egiptene consemnată într-o inscripţie din piramida regelui Unas, conform căreia zeul Osiris al „lumii şi agriculturii” este ucis cu sălbăticie de fratele său Seth, motivul fiind sora lor comună la ale căror favoruri aspirau amândoi.
Şi tradiţia sumeriana conţine o poveste similară; zeul-păstor Dumuzi intră în conflict cu fratele său Enkindu, zeu-agricultor tot din cauza favorurilor erotice ale surorii lor Inanna.
(Nu este de mirare că pentru conflictul dintre Cain şi Abel, surse nonbiblice au presupus aceeaşi cauză; favoruri erotice ale surorii comune, Awan.)
Chiar Moise reia povestea conflictului fratricid în cazul fiilor lui Isaac, Esau-vânătorul şi Iacov-agricultorul, însă de această dată motivul este explicit; înşelarea lui Esau de către Iacov privitoare la drepturile primului născut şi nesocotirea pentru un motiv derizoriu (blidul de linte devenit emblematic), de către Esau, a tradiţiei neamului. Şi în cazul celor doi fii ai lui Isaac, atitudinea lui Iacov pare a fi motivată tot de preferinţa (tatălui lor) pentru „jertfa” de carne, în detrimentul celei vegetale. Din fericire în acest conflict nu s-a ajuns la promisa crimă, ci sentimentele fraterne stimulate de recunoaşterea vinei, au învins.
Despre acelaşi conflict între fraţi este şi povestea vânzării lui Iosif de către fraţii săi, conflict care ia, totuşi, o întorsătură fericită pentru viitoarele seminţii iudee.
Exemplele menţionate sunt destinate demonstrării faptului că un conflict fratricid, şi de fapt toate conflictele pot fi reduse la cele fratricide, a existat permanent în istorie. Dar se poate afirma cu certitudine că altul a fost motivul menţionării crimei lui Cain faţă de Abel şi în mod paradoxal motivul menţionării, şi nu al conflictului, se află în elementul comun existent în cele trei poveşti citate; una egipteană, una sumeriană şi una mozaică. Elementul comun în cele trei parabole (toate poveşti generalizatoare, probabil fără surse concrete) este faptul că cel puţin unul dintre fraţi este agricultor iar celălalt, păstor!
Având în vedere că toate cele trei poveşti datează, sau cel puţin se referă la timpuri cu vechimea de cca. 6 - 7.000 de ani, perioadă denumită de specialişti „revoluţia neolitică”, iar de alţii „revoluţia agricolă”, trebuie să admitem că atunci au existat motive care au condus la poveşti similare.
Concret, ştiinţele careacterizează „revoluţia agricolă” ca fiind perioada celor mai dramatice schimbări în viaţa societăţii omeneşti. Dacă de când se ştie, omul a avut ca principală ocupaţie asigurarea propriei subzistenţe şi protecţia sa în relaţiile cu mediul, acest lucru a însemnat că omul nu putea fi altceva decât culegător ale produselor naturale crescute în sălbăticie şi vânător al animalelor încă nedomesticite. Aceste îndeletniciri, mai mult decât necesare, asigurau atât mijloace de subzistenţă cât şi protecţie în faţa animalelor salbatice şi în faţa naturii. Activităţile specifice menţionate, făceau din om, unul condamnat la migraţie pentru căutarea hranei sezoniere - migraţie care putea însemna atât revenire periodică în unele locuri, cât şi părăsire definitivă a unora dintre acestea. Creşterea naturală a populaţiei umane, preferinţele pentru anumite mijloace de subzistenţă, precum şi cantităţile limitate pe care le putea asigura „producţia sălbatică”, sunt motive care au determinat domesticirea animalelor preferate cât şi „domesticirea plantelor”. Acest lucru a dus în mod direct la modificarea regimului migrator al populaţiei, în favoarea unuia preponderent sedentar. Domesticirea şi creşterea animalelor au transformat radical vânătorii în păstori iar cultivarea şi îngrijirea selectivă a plantelor au transformat culegătorii în agricultori.
Oamenii de ştiinţă apreciază că, împotriva oricăror aprecieri contrare, transformarea vânătorilor şi culegătorilor în păstori şi agricultori, este cea mai dramatică modificare istorică din viata omenirii, deloc lipsită de conflicte.
Dacă în viaţa populaţiei migraţioniste formată din vânători şi culegători, conflictele nu par a fi evidente, activitatea presupunând specializări complementare, diseminarea populaţiei în păstori şi agricultori, evident tot categorii complementare „condamnate” la schimbul „în natură” (troc), totuşi situaţia de început este purtătoare de conflicte majore, culturile înfiinţate fiind voluntar sau involuntar afectate de turmele păstorilor, prin natura lor, aflate în regim de „transhumanţă”.
Având în vedere drastica modificare a societăţii umane transformată, în marea ei majoritate, din migratoare în sedentară şi afectată de noul gen de conflict, schimbarea respectivă reprezintă cu adevărat o transformare revoluţionară a cărei consemnare nu putea fi eludată de către Moise.
Este drept că parabola despre Cain şi Abel are valenţe moralizatoare îndeamnând la recunoaşterea păcatului sau confirmarea faptului că Dumnezeu iartă orice păcat recunoscut etc., însă, mesajul principal este de ordin informativ consemnând un moment crucial în istoria omenirii.
Sintetizând, se poate afirma că parabola uciderii lui Abel de către Cain este un pretext pentru menţionarea unui eveniment crucial în istoria omenirii – revoluţia neolitică.
Dacă admitem că a existat un motiv concret al conflictului imaginat, acesta este unul de natură ocupaţională şi anume între păstorit şi cultivarea pământului, iar din punctul de vedere moral, valoarea paradigmei este justificată de replica lui Cain; ”Nelegiuirea mea este prea mare ca s-o pot suferi”, interpretată ca recunoaştere şi regret faţă de păcatul săvârşit.

20. DIVERSITATEA FIINŢEI UMANE

V.T.Geneza 6.1,2,3,4.
Versetul 1 confirmă cert existenţa unei fiinţe umane anterioare celei pământene întrupate, din moment ce aceasta avea „fii ai lui Dumnezeu”, chiar şi numai de sex masculin, aceeia care şi-au ales soţii dintre „fiicele frumoase” ale oamenilor.
Din moment ce Domnul Dumnezeu hotărăşte ca „Duhul Său” să nu rămână pururea, adică veşnic, în om, înseamnă că acea fiinţă umană anterioară omului era una nemuritoare, spre deosebire de cea umană menită a fi trecătoare. Cu referire la „metişii” rezultaţi din „fiii lui Dumnezeu” şi din frumoasele fiice ale oamenilor, hotărârea lui Dumnezeu ca această generaţie să mai trăiască doar 120 de ani reflectă faptul că divinitatea nu agrează intervenţia în viaţa fiinţei umane întrupate. De altfel, cu ocazia potopului lui Noe este menţionat faptul că au dispărut alături de oamenii păcătoşi, şi 409ooo (foarte probabil 4o9 familii) de „uriaşi”, ceea ce înseamnă că Dumnezeu şi-a îndeplinit hotărârea.
Este cunoscut că în Biblie, unele personaje ca Adam sau Noe au trăit în jur de 8 - 9 sute de ani, Avraam 175 ani, mai târziu în jur de 12o de ani (Moise) iar din istorie ştim că, spre exemplu, în perioada de început a Imperiului Roman, vîrsta medie era de numai 4o de ani, în timp ce acum este de cca 7o – 8o de ani. Cel puţin acele vârste matusalemice (Matusala 969 ani) păreau pure fabulaţii, dar din cele afirmate în versetul 3 de mai sus, este posibil ca iniţial omul să fi fost “proiectat” să trăiască mult mai mult, iar limitarea să se datoreze unei reevaluări hotărâte de creatorii anunnaki, din necesitate, sau dintr-o anume nemulţumire.
#Foarte probabil, scăderea sau creşterea “speranţei de viaţă” a fost hotărâtă ulterior de creatorii anunnaki, la ultima lor “vizită”(cca.4oo î.e.n.), deşi nu ar fi exclusă posibilitatea acestei intervenţii fără prezenţa lor fizică (sau metafizică), din motive numai de ei ştiute.#
Din punctul de vedere epistemologic, din moment ce omul întrupat a fost creat cu scop, şi anume pentru a edifica raţionalitatea prin pecetluire monadică, limitarea vieţii sale în timp era un act necesar, în concordanţă cu actul periodic al acelei “purificări“ monadice numită judecata de apoi.
În Geneză, în mai multe locuri, se spune că “fiilor DOMNULUI le-a plăcut fiicele oamenilor, au intrat la ele şi le-au făcut urmaşi”. Acest lucru înseamnă că în istoria omenirii au fost evenimente de natura celor care ne îndreptăţesc să considerăm că specia umană este rezultatul unei adevărate hibridări.
#Dacă acceptăm că acei « fii ai DOMNULUI » au existat, această fiinţare nu putea fi decât cea îngerească – fiinţare a cărei existenţă este admisă de toate religiile monoteiste şi chiar şi de cele politeiste în care, însă, natura ei ar fi una « demonică ». Cu referire la natura fiinţării îngereşti, chiar şi creştinismul admite că unele categorii de îngeri sunt demonice; heruvimii care păzeau intrarea în Grădina Eden nu pot fi deloc nişte fiinţe delicate, fără a mai menţiona pe acei « îngeri decăzuţi » care contestau autoritatea divină. Concluzia care se impune este aceea că Dumnezeu a creat fiinţa umană, nu pentru a-i fi total supusă, ci capabilă de evoluţie în virtutea liberului arbitru.#
Din moment ce Biblia face afirmaţia că « fiii DOMNULUI » au ales soţii dintre fiicele oamenilor, nu este de mirare că ar fi putut avea loc « hibridări » care au dus la diversificarea speciei umane în albi, negri, galbeni, « piei roşii » etc. ; mai mult chiar, putem privi cu alţi ochi aşa-zisa fabulaţie grecească despre existenţa în mitologia lor a semizeilor ca fii ai zeilor care se însoţeau cu frumoasele muritoare.
Aceşti urmaşi numiţi nefilimi, adică doborâtori, sau numai unii, au fost uriaşi (probabil o mutaţie genetică sau o genă recesivă), iar aceştia au vrut puterea de la părinţii lor, împotriva cărora au pornit război. Părinţii uriaşilor, probabil acei «îngeri » cârtitori, decăzuţi din slavă, au fost nevoiţi să-şi distrugă fiii.
(Biblia şi documentele sumeriene spun că în timpul potopului “au murit toţi oamenii împreună cu patru sute nouă mii uriaşi (nu cumva, eleph de uriaşi ?, ceea ce ar însemna că au murit împreună cu familiile lor, în număr de 409 ; tată, mamă şi în medie un copil, ceea ce ar însemna cca. 1200, nu 409.000 de persoane. Probabil că nici numărul total de oameni dispăruţi la Potop nu a fost de ordinul sutelor de mii.
In afară de Biblie, atât unele alte scripturile sacre, cât şi izvoare istorice afirmă existenţa fiinţelor umane uriaşe printre canaaniţi şi nabateeni, fără a mai lua în seamă izvoarele care afirmă existenţa, cândva în istorie, a populaţiilor atlante capabile să construiască piramide egiptene şi aztece sau megastructuri gen Stonehenge.)
Chiar Biblia consemnează existenţa în limitele firescului a acelui « goliat » învins de David, şi tot goliat ar purea fi socotit orice om de proporţii normale, în comparaţie cu oamenii de statură liliputană ale căror oseminte au fost descoperite recent în insulele indoneziene.
Dacă speculaţia cu privire la hibridarea speciei umane este realistă, la fel de realistă este şi ipoteza meseristă din lucrarea « Modelarea raţionalităţii… » cu privi-re la aspectul similar (după acelaşi chip) al fiinţei umane întrupate, oriunde ar fi apărut ea în Univers.
#Existenţa fiinţelor uriaşe nu trebuie considerată ca pură fabulaţie. Persoanele de talie excepţională nu trebuie privite ca accidente genetice, ci drept manifestare a unei gene recesive (genă existentă în codul genetic al unei populaţii care a trăit cândva în istorie şi care a dispărut din cauza condiţiilor de mediu neconcordante) care se manifestă mai frecvent decât se crede. În Africa există triburi mai puţin cunoscute, ai căror membri au în majoritate statura de peste 2,5m., fără a mai aminti de statura excepţională a unei mari părţi din populaţia sta-telor Burundi şi Rwanda, motiv de grave tulburări etnice între populaţiile hutu şi tutsi. Dacă astăzi suntem dispuşi să considerăm ca excepţională o statură umană de cca.2,5m., Biblia aminteşte, ca foarte firească, existenţa unor fiinţe de talia celebrului Goliat, de populaţii numeroase de uriaşi existente în Canaan şi în mod explicit despre locuitorii oraşului Petra. Plauzibila existenţă anterioară a unor fiinţe umane uriaşe, coroborată cu dovada existenţei în negura istoriei (acum sute de mii şi milioane de ani) a numeroaselor şi distinctelor variante de oameni primitivi, confirmă ipoteza despre încercarea repetată de creare a unei fiinţe umane corespun-zătoare scopului divin privind edificarea raţionalităţii universale.
Nu ar fi exclus să fi existat o variantă, întradevăr uriaşă, a speciei umane capabilă să fi construit fără efort o megastructură de talia Stonehenge-ului sau pira-midelor de la Ghizeh, populaţie care probabil beneficia şi de o voinţă pe măsura taliei, tocmai potrivită pentru practicarea levitaţiei.#
Este locul să exprimăm şi dezacordul cu acele supoziţii ştiinţifice conform cărora, dacă nu ar fi existat anumite condiţii, fiinţa “inteligentă » adică cea umană, ar fi putut avea o cu totul altă înfăţişare decât cea căreia îi spunem humanoidă. Astfel de supoziţii se încăpăţânează să acorde credit unor idei îndoielnice pro-evolu-ţie, (în concordanţă cu acea prezumtivă diversitate haotică compatibilă cu conside-rentele speculaţiei numită “efect de fluture”), respingând varianta creaţiei divine.
De asemenea, c